Timpul

Am pierdut atata timp, cautand clipe de nemurire in simpla-ti privire, asa pierdut in ochii tai, ingenuncheam, plecand capul sperand ca-mi vei cruta sufletul de o alta rana adanca. In aceasta lume, un om, de unul singur este … nimic si nu avem alta lume decat asta. Dar eu am vazut o alta lume, desi cateodata cred ca a fost doar imaginatia mea care-mi trage un voal peste ochi, acoperindu-mi sufletul de adevarul rece si gol de dincolo de el. Am vazut lucruri pe care, ceilalti nu le vor vedea niciodata, am trait, gustat si simtit lucruri de nedescris in acea lume. Si apoi din nou gust zidul rece de beton gri si vad ca nu este alta lume decat cea in care traim. Aici tot ce poti sa faci este sa inchizi ochii si sa nu lasi nimic sa te atinga, sa gasesti ceva sa-l faci al tau si sa-ti construiesti o insula pe care sa te ascunzi, sa ai doar grija de tine.
Nu mai gasesc cuvinte pentru tine de spus, totul este tacere. Aud cum strigi “vino …, vino unde sunt eu.” Esti in sufletul meu acum, te voi purta cu mine oriunde voi merge. Nimic nu te poate face sa uiti, nici chiar un nou inceput, durerea; nu te innobileaza, iti otraveste sufletul. Totul devine asa de confuz, in toata mizeria si zgomotul acesta, vreau sa raman neschimbat pentru tine, vreau sa ma intorc acelasi om care a plecat. Mi-e greu sa ajung pe acele coline insorite, dincolo de apele negre ce ne despart. Cine a aprins aceasta flacara in mine, ce nu poate fii stinsa de nici o apa? Eram un prizonier …, acum sunt liber.
Am descoperit perfectiunea, inchid ochii si-mi legan capul. Deschid gura, cu buzele aproape simtind imortalitatea ce se arata-n fata mea. Vad toata frumusetea ce curge din sufletul pamantului, este lipsita de culoare profunzimea ce o atinge, lipsita de gust desi parca o pot simti cum imi atinge buzele, si-mi mangaie fata, simt asta foarte clar cum imi mangaie chipul cu sunete perfecte, le aud cum imi soptesc perfectiune. Fara cuvinte, nu esti decat o alta chitara ce canta, alta vioare ce plange, doar un alt pian cu clape albe, un alt graunte de nisip intr-o clepsidra.
Nu am cu cine sa impart perfectiunea ce o vad. Nimeni in jur cu ochii larg inchisi, deschis la suflet si la mine , sa simta ce-i transmit si ce-i arat, sa lase imaginea simplista, de un gri vulgar deoparte si sa lase lacrimile sa-i curga pe obraz, sa-si curete sufletul de otrava ce-l apasa, sa-si dezmorteasca inima, sa bata cu putere. Fie ea ranita, sa bata cu putere inauntru, sa-i aprinda vapaia ce odata ardea cu putere in el, sa nu mai respire aer mort. Sa traiasca dincolo de cuvinte si de margini, faramargini, fara limite, inchide ochii si zboara pana simti din nou vantul cum iti trece prin par. Traiesti din nou, atinge si iubeste, saruta si invata din nou sa simti. Ai fost otravit de aerul mort ce-l respiri, intr-o societate care-ti ucide, pe rand visele si-ti ia apoi viata ca trofeu indubitabil al victoriei dobindita asupra ta. Ridica-te din amorteala, striga din rasputeri, esti om, ai dreptulsa fii aici si acum fericit, ai dreptul sa fii iubit si sa atingi perfectiunea ce nu poate fi numita, vazuta sau simtita. Este timpul …
Cum oare am reusit sa nu te vad pana acum? Sastai langa mine si totusi sa nu-mi vorbesti? Ma rascoleste in interior muzica ce mi-o canti, te implor nu te opri, da-o mai tare, aveam atata nevoie de tine sa apari, scumpa perfectiune.
Oare cine te-a scris pentru mine? Cine te-a dirijat? Cine te-a invatat melodia sufletului meu? Cum reusesti sa ma atingi acolo unde de mult prea mult timp este gol si durere? Si ai plecat, lasand in urma o fiinta din nou vie, iti multumesc, nu te voi uita niciodata.

~ prin lorinelul pe 27 august 2011.